Membru USR Filiala Bacau

Home
Membrii USR Filiala Bacau

RADU CARNECI

Fondator al seriei noi a revistei „Ateneu” (1964), poetul Radu Cârneci (n. 14 februarie 1928), a debutat editorial în anul 1963 cu volumul de versuri NOI ŞI SOARELE. Alte volume din bogata sa creaţie : ORGĂ ŞI IARBĂ, UMBRA FEMEII, IARBA VERDE ACASĂ, GRĂDINA ÎN FORMĂ DE VIS, ORACOL DESCHIS, BANCHETUL, NOBILA STIRPE, TIMPUL JUDECĂTOR, CÂNTAREA CÂNTĂRILOR (parafază modernă la celebrul poem biblic), HERALDICA IUBIRII ş. a. A tradus din Leopold Sédar Senghor, Strecko Kosovel, Kahlil Gibran, Charles Baudelaire (prima ediţie integrală a Florilor Răului în limba română), Jean Joubert, Jacques Cheessex, Mousse Boulanger. Premiat de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România, Medaliat la aniversarea „Jerusalim 3000” (Israel)

***
„... o ştiinţă a versului demnă de invidiat, perfecţiune care nu e a veacului nostru agitat, ars pe dinăuntru, posedat de mişcarea qui déplace les lignes
şi, mai ales, o sensibilitate în autenticitatea căreia aproape nu ne vine să credem, în care ne regăsim, în cazul cel mai fericit, cu intermitenţe...”
DUMITRU MICU

„... Poezia lui Radu Cârneci tinde să exprime o dimensiune interioară dintre cele mai importante ale omului: IUBIREA: De aici ipostazierea în elevaţie şi sublimitate a protagoniştilor, cuplu de îndrăgostiţi fiind înnobilat de actul artistic care îi detaşează şi – i înalţă ca pe nişte purtători de gând şi simţire ai întregii umanităţi...”
MIRCEA TOMUŞ
„... În parafaza la Cântarea Cântărilor, Radu Cârneci s-a dovedit ca un traducător ce este, în simbioză, şi un om de ştiinţă şi artist, fiind şi analist şi sintetizator / - /. Radu Cârneci reprezintă cu strălucire activitatea traducătorului creator de artă. Să nu uităm temerara, merituoasa lui realizare de traducere integrală a creaţiei poetice a lui Baudelaire. Să nu uităm că şi poezia lui originală este un imn dedicat tot iubirii, ca acest poem nemuritor al Cântării Cântărilor.
ALEXANDRU BALACI




VARA, CU MÂNA ÎNTINSĂ

.. .Si eu vorbesc de iubire asemeni ierbii, mereu
şi este o taină, de peste tot sosind ca o înserare
şi mă înveşmântă. Preot tânăr cădelniţând peste
tine miresmele, Eu.

(Frunze şi fructe la subţioarele mele şi pe umeri
şerpi de dragoste coborând vinovându-mă de
hărnicia sângelui şi-n umblet un zvâcnet de
pământ încropit)

Hei, umbră, asemenea plopului blond auzi-mă
şi ia din mine duh spre întruparea de taină.
Gândind la tine, în mine se înfiripă îndemnul,
ruşinându-mi spaimele.

Hei, tu ! Hei, tu, cea fără de moarte ! Şi eu
vorbesc de iubire ! Preot tânăr cădelniţând către
tine miresmele -iar vara întârzie cu mâna
întinsă...


SECOL MARE

Secol mare, si trist, şi detunat - umblă în
sângele meu o chemare spre oameni ca
nişte ţipete, ca nişte imnuri. Şi doare şirul
nenăscuţilor sub împuşcături.

Secol mare înflorind dedesubt
rădăcinile tale umblă în mine
şi se zbat printre viermii trupului.
Ah, parcă mă văd răstignit de prieteni parcă
aud cântându-mi-se peste
pleoapele închise, căzând bulgării şi apoi
festinul celor de după mine. Secol mare –
undeva se coace învierea oaselor mele...

CEAMAIFRUMOASĂ

Ea era Ceamaifrumoasă
eu am fost Celmainebun
şi-astăzi iată cum apun:
suflet sânge spaimă joasă –
ea era Ceamaifrumoasă!

Eu am fost Celmainebun:
în genunchi rugam o piatră
inima-mi murea curată
şi-astăzi iată cum apun
-Eu am fost Celmainebun !

Astăzi iată cum apun –
cine-o să mă plângă oare
ochii verzi de cer odoare
peste mine lin răsun’ –
astăzi iată cum apun !

Suflet sânge spaimă joasă
m-au purtat prin cer prin iad
şi-acum clipele mă scad:
suflet sânge spaimă joasă –
ea era Ceamaifrumoasă !...

SONETUL XIV
…Mereu murim cu fiecare clipă
spre-a ne ivi în clipa care vine
ca o lumină aprinzând lumine
frumoase mistuindu-se în pripă.

E pasul scurt dar bucuria ţipă
precum polenul fecundând cu-albine
sămânţa-gând spre fructul sfânt în sine
esenţă din iubirile-n risipă.

(Să speri că Moartea e în altă viaţă
să crezi că Viaţa-aceea nu te-aşteaptă
să uiţi de-al Veşniciei ochi de gheaţă !)

La cumpănă pe nevăzuta treaptă
eu mă topesc în mine ca o ceaţă
în clipa ce spre clipă mă îndreaptă...


CHIP ÎNMIRESMAT
Te voi închipui toată numai din miresme:
ca o grădină clătinată de vânt, clătinată
de lumină vei fi, Doador ! Picuri de gând aromat
se vor prelinge din degetele tale.

Pletele tămâi răspândi-vor: fum dulce
peste chip, peste ochii uimiţi. Umerii
mirt vor purta şi, alunecând, din subsuori
aloe albăstrind spre pântec. Împrejur, iederi.

Coapsele tale comori de nard vor primi
şerpi de ierburi verzi: glesnelor cântece
şi până în zări câmpia faptelor tale dansând...

Din miresme mi te închipui: legănându-te !
După tine păsările îndrăgostite. Fântână eşti
o, deschide-te gurii mele ! Şi ochilor, pajişte...

LEUL DE AUR
„De tainele noastre vom pieri, spuneai
şi privirile îţi erau ca o spaimă aleasă;
de taine şi de izvoruri secate
cu limba uscată, ca o piatră rugându-se…”

Spuneai: „Tu, Sburătorule, semeni cu visul
dintr-o copilărie de sunete, când
mi s-a arătat Leul de aur: atunci
am simţit cerul cerându-mă...

Da, de tainele noastre vom pieri, când steaua
va opri timpul şi-n cercuri verzi privirile
se vor desface mărunţindu-se-n sunete...

(Frumoasă vei fi, o, Dorador !... La hotarul acela
e o ceaţă de aur, iar dincolo tăcerea aşteptând
să ne înstăpânim în ea nevăzutele chipuri...)


UMBRE DRAGI, LINIŞTIŢI-VĂ

Nu vă speriaţi umbrele mele
nu vă neliniştiţi, staţi împuşcate acolo
odihniţi-vă sângele fărâmiţat. E secolul
care se dărâmă înălţându-se
e un vânt de moarte aşteptat.

Liniştiţi-vă în sânul lui Zamolxe
umbrele mele ! Jur împrejur
e o lumină de facere, o durere
de hotare întocmindu-se-n suflete -
umbrele mele, eu stau de pază pe zare.

Iată cerul coboară, liniştiţi-vă umbre
iubiţi-vă acolo în satul subteran
faceţi prunci, înmulţiţi-vă: umbre mici
umbre mari, umbre foarte mari!
peste voi nimeni nu va îndrăzni –

Împrejurul vostru sângele meu cetate...

BISERICA IN MUNŢI
Zid al trupului meu străvechi
al duhului meu din totdeauna
iată-mă aici lângă morminte ,
iată ochiul ierbii limpede şi veşnic
în el am să cobor lacom de întrebări
iată sfinţii coborând de pe ziduri
întinerind, bucurându-se de sosirea mea
îmbiindu-mă să intru în veşnicie.

O, pământ! O, vulturi de pământ!
Iată liniştea cuprinzându-mi genunchii şi umerii
iată-mă în taina de clopot!
Amin...